Rujeola este una dintre bolile declarate ca fiind eradicate la nivel mondial. Chiar și așa, în aprilie 2019, erau confirmate 16.293 de cazuri de rujeolă doar în România. Din nefericire, 62 de persoane – majoritatea dintre acestea, copii nevaccinați – au decedat, în ceea ce s-a dovedit a fi o veritabilă epidemie de rujeolă. Astfel, în 2019, Ministrul de atunci al Sănătății, Sorina Pintea, împreună cu un grup de activiști și politicieni, înaintau propunerea de a face vaccinarea împotriva rujeolei obligatorie. Contextul era, într-adevăr, unul complex, cristalizat pe fondul creșterii numărului de cazuri de îmbolnăvire cu rujeolă, soldate inclusiv cu decesul a zeci de bebeluși.
Problema de politică publică ce reiese de aici este clară: în ce măsură îi este permis statului, prin agențiile și actorii săi, să intervină în decizia părinților de a-și vaccina copiii? Prezentul articol își propune să expună problema în complexitatea ei, folosind ca punct de reper tipurile de instrumente de intervenție disponibile statului în probleme ce țin de politicile publice, în general, și de ideea obligativității vaccinării împotriva rujeolei, în particular.
Pentru a privi lucrurile în perspectivă, trebuie avut în vedere ce anume este rujeola. Cunoscută și sub numele de pojar, rujeola este o boală infecțioasă care poate duce la complicații. Statisticile arată că, din patru persoane care se îmbolnăvesc de rujeolă, una are nevoie de spitalizare, iar, pentru 1 din 1.000 de bolnavi, rujeola este fatală.
Chiar și în aceste condiții, rămâne întrebarea: Vaccinul împotriva rujeolei trebuie să fie obligatoriu? Conform modelului de implementare de sus în jos a politicilor publice, pentru ca vaccinarea să fie obligatorie, ar fi necesare: elaborarea de standarde de implementare a acestei politici sociale, distribuirea resurselor și supervizarea implementării. Cu toate că aceste etape nu ar fi imposibil de urmat, trebuie acceptat faptul că procesul în sine ar fi unul anevoios la nivel național.
Așadar, este necesar să pătrundem și mai adânc în problemă. Pentru a înțelege și încerca să stabilim necesitatea intervenției sporite a statului în această politică publică, este esențială, ca prim pas, definirea instrumentelor de implementare a politicilor publice pe care nu le recomandăm, în acest caz.
Instrumentele de intervenție a statului în aplicarea politicilor publice diferă, în funcție de gradul de intervenție propriu-zisă pe care îl presupun. În problema vaccinării anti-rujeolă, suntem de părere că nu se impune și nici nu ar trebui avută în vedere o reglementare din partea statului. Înțelegem prin reglementare acel „mecanism esențial de a prescrie anumite activități sau comportamente ale persoanelor și instituțiilor (atât publice, cât și private)”. Mai mult, acest tip de instrumente de intervenție maximă stipulează că statul are capacitatea de a exercita coerciția și, astfel, de a influența societatea într-o foarte mare măsură.
Intervenția ridicată a statului în problema vaccinării este, de altfel, de nedorit, deoarece ar fi posibilă doar cu impunerea unor reglementări menite să oblige părinții să își vaccineze copiii. Adevărat: în mai multe state din Uniunea Europeană, acest lucru este deja implementat și, chiar dacă rata vaccinărilor a crescut în anumite țări unde vaccinarea este obligatorie (Letonia, spre exemplu), aceleași rezultate se înregistrează și în Finlanda, unde vaccinarea nu este nici obligatorie și nici reglementată de stat prin intermediul instrumentelor specifice.
O alternativă ar fi utilizarea unui instrument de intervenție scăzută a statului în problematica vaccinării. Dintre așa-numitele instrumente voluntare de intervenție, familia și comunitatea joacă rolul cel mai important în contextul prezentat în acest articol. Este indicat ca decizia de a-și vaccina copiii să rămână la latitudinea părinților. Desigur, este de așteptat ca aceștia să se informeze cât mai corect și complet atât cu privire la beneficiile, cât și cu privire la riscurile asociate, pe de o parte, vaccinării împotriva rujeolei și, pe de altă parte, nevaccinării. De aici, deducem următoarele: comunitatea în care trăiește o familie în măsură să ia o asemenea decizie este, în aproape egală măsură, responsabilă de bunăstarea și menținerea sănătății membrilor săi.
Astfel că, în strategia de a interveni în politicile de natură socială, statul s-ar putea baza pe familie și comunitate pentru a asigura sprijinul necesar pentru copii. Avantajul principal al acestei abordări îl constituie oportunitatea fiecărui individ de a folosi liberul arbitru în deciziile sale. Atât timp cât își asumă și răspunderea pentru efectele ce pot decurge din respectivele decizii, desigur. Mai mult, părinții tineri din ziua de astăzi par a fi din ce în ce mai bine informați cu privire la resursele și instrumentele pe care le au la dispoziție.
Devine din ce în ce mai evident că nu sunt necesare acte majore de intervenție maximă din partea statului (precum reglementările emise de la nivel central) pentru a soluționa probleme precum ideea introducerii obligativității vaccinării împotriva rujeolei. Este posibilă o anumită „reglementare” și fără a utiliza instrumentul de intervenție propriu-zis care poartă același nume.
Este foarte probabil că tematica aleasă pentru realizarea prezentului articol de opinie să nu mai fie de maximă actualitate, în condițiile în care, în România, discuțiile de la nivel înalt privind vaccinarea împotriva rujeolei este, deja, amplă. Tocmai din acest motiv, însă, ceea ce se sugerează, prin intermediul articolului este, mai degrabă, abordarea mai puțin intervenționistă în problematica discutată, în speranța că nivelul ridicat de informare a părinților și comunitatea reprezintă fundamente mai mult decât suficiente și corecte de luare a unei decizii cu privire la vaccinarea copiilor.
